Si ma simt prins, captiv, castrat de simtire, de realitate. Si stau in capat de coridor, gol si intunecat. Un bec besmetic se chinuie sa stea aprins, nestiiind ca maine nu va mai fi. Se agita si se sfarma, dar maine va fi schimbat de catre un frate de-a lui Manole, om ce traieste schimband lucruri, reparandu-le si in cele din urma scapandu-se de tot ce nu mai trebuie. Mi-e mila de bec asa ca il iau cu mine, nu il duc intr-un loc mai bun, dar macar va avea o companie ce il intelege. Ma arde, dar nu ma derajeaza, in curand va fi prietenul meu cel mai bun. Si pornesc la drum,si nu merg mult si prietenul mi-a murit. E rece acum, rece ca strada pe care pasesc descult. Prea mult m-am obisnuit cu peretii ce m-au tinut si acum mi-e frica. Lumea e mult prea mare acum, nu o cuprind, ci ma cuprinde. Vreau sa ajung sus, langa soare unde am auzit ca e bine, unde multi au plecat fara mine. Si ma catar pe cea mai mare cladire ce o vad si ajung in varf, dar nici urma de lumina si caldura lui, luminile sunt jos, pe strada, dar usa s-a inchis si eu sunt blocat aici sus, privind ce nu am vazut pana acum, dorind sa nu fi fost asa de orb. Si stau pe margine de zgarie nori si le privesc fermecat, inebunit de lumina lor. Si nu mai stau,ma las dus, ma las purtat si tras in jos. Si ploaia ma insoteste si cad cu ea si ating solul cu ea si de acolo ea se sparge in mii de particule de lumina, si eu nu, eu stau pe pamant, pentru ca eu nu sunt facut din lumina, ci din murdara tarana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu