E din ce in ce mai greu sa sustin aceasta pledoarie pentru iubire. Inima mea cea "buna" si intelegatoare este vinovata ca atunci cand nu vreau, ma duce cu capul in nori, imi da sperante si imi umple gandirea cu tot felu de iluzii adolescentine. De asemenea este vinovata pentru toate izbiturile pe care le iau dupa acea perioada.
Nu ca e aiurea atunci cand iti dai seama de sentimente atunci cand nu mai poti face nimic? Si sa nu aud vreun destept pe aici sa spuna ca: "niciodata nu e prea tarziu" sau "intotdeauna poti sa faci ceva" pentru ca jur ca aflu unde sta si il pleznesc. Exista momente cand nu ai ce face si oricat alcool ai permite sa treaca de gat, oricate shoturi de tequilla, absint sau cine stie ce alte bauturi tot nu dispare golu care vrei sa-l umpli. E adevarat ca iti dau momente de uitare, momente in care nu iti amintesti de vise si sperante distruse, dar ai sa-ti amintesti de toate ziua urmatoare. Si pe langa durerea rezonanta a sufletului zdrobit, o sa apara si durerea sfasietoare de cap.
E incredibil de greu sa lauzi un lucru pe care nu il ai si de aceea mi-e din ce in ce mai greu sa promovez iubirea. Mai ales intr-o lume cretina care nu mai tine cont de puritatea si importanta iubirii. O lume plina de persoane care transforma orice obsesie, aventura, lipeala, atractie, intr-o iubire nemaipomenita. Mi-e mila de copiii ce vor pasi in lumea asta in care valorile sunt atat de prost intelese si plasate.
